Ca de fiecare data la inceputul fiecarei postari nu imi gasesc titlul. Revin la acelasi cliseu ”poate pana la sfarsitul postului am sa gasesc un titlu”. Ma enerveaza tastatura asta, mai mult space-ul, a avut grija o persoana foarte draga mie sa ”il faca sa functioneze bine”.
Daca la un moment dat scriam despre un postament cladit al vietii, facut scopul de a sta pe el si a triumfa in fata antimoralului cotidian ca acum, defapt, sa imi dau seama ca nu stau pe el ci el sta pe mine, mai exact in carca, il duc in spate de ceva vreme fara a-mi pasa de el complacandu-ma in aceasta situatie. Vorbeam de acest obiect grandios, la un moment dat, cladit cu vise marete, fara sa-mi pese de consecinte. Doream ca visele sa mi se materializeze intr-o indeletnicire cu drag iubita, intr-o o strangere de mana, intr-o privire increzatoare sau intr-un zambet. Nu stiu daca asa sunt vremurile sau asa se intampla de obicei, dar toate lucrurile frumoase pe care mi le doream s-au intors impotriva mea. .......(fac o pauza pentru o tigara si o gura de tarie, revin in 10 min..............)
Asa! Gata! Am revenit. Habar n-am unde ramasesem cu gandurile, dar imi pun speranta in Stefan Iordache. Nu stiu daca mai am puterea sa lupt cu paradoxurile mele dupa care cu cele care ma-nconjoara. Ati putea spune ca ma aflu intr-un permanent conflict cu mine! Corect! Paradoxul fiind ce voiam candva, ce vreau si ce voi vrea. Ideea este ca numai vreau sa am de-a face cu cei care au nevoie de mine. Singura persoana care are nevoie de mine sunt eu. Mi se pare haotic sa fac lucruri pentru altii in conditiile in care altii nu fac nimic pentru mine si aici nu ma refer la persoane ci la instante cu totul nedefinite si neidentificate, din punctul meu de vedere, cum ar fi lucrurile de la sine ca sa nu-i spun destin sau soarta pentru ca suna prea comercial, asemanator unui cliseu de horoscop. Imi vedeam bucuria in bucuria altora, dar am ajuns la capitulare. Bucuria acum se transmite material, economic, din punctul de vedere al confortului. Pravalia, vorba lui Iordache, s-a inchis. Este momentul sa imi plamadesc visurile pentru mine insumi, nu si pentru altii. Sper ca ce se petrece acum sa fie doar un client intarziat,un ultim om pe care sa-l fac fericit dupa care sa pun lacatul asupra trecutului. Lacat de care am atata nevoie. Nu mi-am gasit un titlu articolului asa ca va ramane asa.
Cu respectul cuvenit, v-am salutat scolareste!
Daca la un moment dat scriam despre un postament cladit al vietii, facut scopul de a sta pe el si a triumfa in fata antimoralului cotidian ca acum, defapt, sa imi dau seama ca nu stau pe el ci el sta pe mine, mai exact in carca, il duc in spate de ceva vreme fara a-mi pasa de el complacandu-ma in aceasta situatie. Vorbeam de acest obiect grandios, la un moment dat, cladit cu vise marete, fara sa-mi pese de consecinte. Doream ca visele sa mi se materializeze intr-o indeletnicire cu drag iubita, intr-o o strangere de mana, intr-o privire increzatoare sau intr-un zambet. Nu stiu daca asa sunt vremurile sau asa se intampla de obicei, dar toate lucrurile frumoase pe care mi le doream s-au intors impotriva mea. .......(fac o pauza pentru o tigara si o gura de tarie, revin in 10 min..............)Asa! Gata! Am revenit. Habar n-am unde ramasesem cu gandurile, dar imi pun speranta in Stefan Iordache. Nu stiu daca mai am puterea sa lupt cu paradoxurile mele dupa care cu cele care ma-nconjoara. Ati putea spune ca ma aflu intr-un permanent conflict cu mine! Corect! Paradoxul fiind ce voiam candva, ce vreau si ce voi vrea. Ideea este ca numai vreau sa am de-a face cu cei care au nevoie de mine. Singura persoana care are nevoie de mine sunt eu. Mi se pare haotic sa fac lucruri pentru altii in conditiile in care altii nu fac nimic pentru mine si aici nu ma refer la persoane ci la instante cu totul nedefinite si neidentificate, din punctul meu de vedere, cum ar fi lucrurile de la sine ca sa nu-i spun destin sau soarta pentru ca suna prea comercial, asemanator unui cliseu de horoscop. Imi vedeam bucuria in bucuria altora, dar am ajuns la capitulare. Bucuria acum se transmite material, economic, din punctul de vedere al confortului. Pravalia, vorba lui Iordache, s-a inchis. Este momentul sa imi plamadesc visurile pentru mine insumi, nu si pentru altii. Sper ca ce se petrece acum sa fie doar un client intarziat,un ultim om pe care sa-l fac fericit dupa care sa pun lacatul asupra trecutului. Lacat de care am atata nevoie. Nu mi-am gasit un titlu articolului asa ca va ramane asa.
Cu respectul cuvenit, v-am salutat scolareste!
